Pacienții români preferă, de multe ori, ca atunci când au o problemă medicală să se prezinte la spital, eventual la Urgențe, pentru a o rezolva. Aceasta pune presiune pe unitățile de primiri urgențe ale spitalelor și consumă resurse importante. Prof. dr. Cristian Vlădescu, directorul Școlii Naționale de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar a explicat, în exclusivitate pentru Ro Health Review, cum privește el această situație și ce soluții întrevede.
”Trebuie văzut, probabil, și câte dintre persoanele care se prezintă la camerele de primiri urgențe, la unitățile de primiri urgențe sunt reținuți, adică sunt urgențe. Câți însemnând inclusiv cei aduși cu ambulanța, cu alte mijloace de transport. La nivel național procentul nu depășește 20%. Adică, altfel spus, 80% sunt văzuți, dar nu sunt considerați a fi urgențe sau cazuri de urgență ce nu necesită spitalizare imediată”, a explicat prof. dr. Vlădescu.
Factorii care duc la acest fenomen sunt complecși.
”Asta ține, pe de o parte, de modul în care populația prezumptiv bolnavă, are încredere într-o anumită instituție, în cazul nostru spitalul, și, în al doilea rând, ține de modul cum e structurat sistemul. Adică pare a fi pentru mulți – și anume pentru 80% dintre cei care se prezintă – mai ușor să se ducă la spital ca și urgențe, decât să ia tot mecanismul: medic de familie, trimite la medicul specialist, trimitere la laboratoare de analiză – trimitere la imagistică sau ce-or mai fi”, potrivit directorului Școlii Naționale de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar.
Toate acestea presupun timp, dar și riscul de a nu putea fi făcute într-un interval rezonabil, deoarece pentru unele investigații fondurile alocate se epuizează rapid, explică prof. Vlădescu. În ceea ce privește soluțiile, există mai multe variante.
”Ori încerci să vezi cum reformulezi, reorganizezi partea asta, prespitalicească – dacă consideri că la nivelul spitalului nu e ok ce se întâmplă – sau întărești partea asta de spital, dar cu niște mecanisme care să nu fie, neapărat, cele de urgență, adică să aglomerezi urgența. Să faci ambulatorii de specialitate mai ample, în fostele policlinici dinainte de anii 1990 – adică unde se duce omul direct la medicul specialist, unde i se pot face un șir de analize direct. În străinătate e de multă vreme, să spunem de 10-20 de ani, noțiunea ”one drop in”, sau ”one stop in”, depinde cum o pui. Un loc în care intri și faci toate demersurile necesare să vezi ce problemă, afecțiune medicală ai și să încerci să o și rezolvi. Adică te vede și medicul, îți face și investigații și îți stabilește și tratamentul sau chiar începe și tratamentul, fie el și unul mai invaziv”, consideră prof. Vlădescu.
El a atras, însă, atenția că, indiferent care dintre scenarii ar fi abordat, este nevoie de resurse suplimentare. Pentru a alege cea mai potrivită variantă, trebuie făcută o analiză atentă, potrivit prof. Vlădescu.
” E, pe de-o parte, discuția generală, că sigur, e bine să nu internezi în spitale, să tratezi în afara spitalului, 80% dintre pacienți să meargă la asistența primară, la noi asimilată medicului de familie (…) Dar situația de fapt în care ne aflăm este că nu avem medicii ăștia și atunci fie își propune decidentul – Ministerul Sănătății, mă rog, în esență decidentul politic – să facă un efort suplimentar mai mare decât ce a făcut până acum și să ducă medici în zonele respective”, a subliniat el.
